Revista presei

În Franţa, în jur de 12 400 000 de elevi reîncep şcoala pe întîi septembrie după o întrerupere fără precedent de şase luni din cauza crizei sanitare dar şi a vacanţelor de vară. Atît ei, cît şi cei peste 800 000 de profesori vor purta în mod obligatoriu masca sanitară. Doar copiii avînd sub 11 ani sunt autorizaţi, la grădiniţă sau şcoală, să nu poarte mască. În acest context mult pedagogi şi specialişti în materie de educaţie analizează impactul crizei sanitare asupra învăţămîntului.

Cotidianul Le Monde publică un interviu realizat cu universitara Marie Duru-Bellat, autoarea unei cărţi intitulată „Poate şcoala să salveze democraţia?” (Editura Seuil). Experta franceză consideră că această perioadă „fără şcoală” a fost nefastă pentru copii, pentru procesul de învăţămînt şi implicit pentru democraţie. Atît copiii cît şi părinţii, afirmă ea, au fost privaţi în tot acest timp de „ritmul de lucru dar şi de ritmul de socializare, de ritmul de somn şi chiar de ritmul meselor; toată societatea, de fapt, fără şcoală, îşi pierde forţa de gravitaţie”.

Marie Duru-Bellat observă ceva ce părinţii au constatat la rîndul lor: copiii, cînd sunt întrebaţi ce le lipseşte cel mai mult cînd nu pot merge la şcoală, răspund imediat: „prietenii”. Ca loc de socializare nimic nu poate înlocui şcoala. Această experienţă inedită, de pauză şcolară forţată, cînd părinţii au fost uneori obligaţi să recurgă la telemuncă dar şi să se ocupe de educaţia copiilor, are cu siguranţă şi nişte efecte benefice. Mulţi părinţi au avut revelaţia că a te ocupa de copii toată ziua nu este uşor, dar mai ales că a-i educa presupune o anumită formare profesională. Altfel spus, multă lume a înţeles mai bine că şcoala are un rol esenţial, imposibil de înlocuit cu altceva, arată Marie Duru-Bellat.

Pe de altă parte şi profesorii au avut o revelaţie, sau mai bine spus au înţeles în ce constau limitele unei educaţii bazată în special pe Internet şi tehnologie numerică. Citez din interviul dat de specialista franceză: „tehnologia numerică este ludică, acest lucru îi poate motiva pe elevi, dar nu la orice vîrstă şi nu fără acompaniator. Pe un copil de 7 ani, de la distanţă, îl poţi învăţa să identifice literele, dar nu să citească.”

În Franţa, în materie de educaţie, a fost deseori semnalată existenţa unor grave inegalităţi sociale. Ori, epidemia le-a accentuat. Citez în continuare din interviul publicat de Le Monde: „Nu trebuie să fii sociolog ca să constaţi că elevii carantinaţi în codiţii defavorabile, fără profesori în preajma lor, uneori fără ordinator, ba chiar fără posibilitatea de a lua masa de prînz, depind mai mult de ceea ce propune şcoala pentru reuşita educaţiei lor. Nu trebuie să fii sociolog ca să constaţi că părinţii nu sunt toţi la fel de capabili să urmărească lecţiile copiilor.”

În Franţa multă vreme a funcţionat şcoala republicană, centralizată, după principiul egalităţii, adică toţi elevii să fie trataţi în acelaşi fel. Şi mulţi francezi provenind din medii sărace au lăudat ulterior acest învăţămînt gratuit şi egalitar, sute de mii de adulţi pot spune în Franţa „m-am ridicat datorită şcolii republicane”.

De cîteva decenii însă realitatea sociologică s-a modificat în Franţa, au apărut aşa-numitele pături defavorizate sau cartiere „dificile” şi s-au creat zonele de educaţie prioritară, fără a fi introdusă însă discriminarea pozitivă, ca în Statele Unite. Universitarea Marie Duru-Bellat consideră că învăţmîntul trebuie să se adapteze şi mai mult, să adopte chiar principiul unei descentralizări şi să-şi diversifice oferta educaţională în funcţie de configuraţia locului şi a populaţiei.