Revista presei

Despre rezilienţă sau spirit comunitar s-a scris mult în ultima vreme. Psihologi, specialişti în managamentul riscului, sociologi sau cercetători în ştiinţele educaţiei au dezvoltat diverse analize şi recomandări privind nevoia de a creşte şi forma indivizi şi societăţi reziliente la schimbări bruşte, la calamităţi sau situaţii de conflict. Spiritul civic ori gândirea critică, comunicarea ori solidaritatea se află pe lista scurtă a oricărui educaţionalist care vorbeşte sau scrie despre „competenţele viitorului”. La fel „a învăţa să înveţi” sau competenţele digitale. Numai că viitorul nu mai e mâine, este astăzi. Cine şi-ar fi imaginat că generaţiile de astăzi vor fi nevoite să dea peste noapte unul dintre cele mai practice şi dure teste ale rezilienţei, ale spiritului civic, ale solidarităţii, ale capacităţii de utilizare a tehnologiei sau ale comunicării?

Acum câteva zile, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat situaţia existentă la nivel global drept pandemie de SARS- CoV-2, lucru care a alertat guvernele naţionale şi comunitatea internaţională. Odată cu măsurile impuse, mai cu seamă cele de autoizolare şi restricţionare a liberei circulaţii, obiceiurile noastre curente se schimbă destul de brusc, pentru binele nostru şi al comunităţii. Pentru binele celor vulnerabili şi al celor aflaţi în prima linie de luptă cu COVID-19. Modele sociale şi culturale, de muncă şi de interacţiune umană se trasformă treptat, la fel lanţurile globale de producţie şi distribuţie, ori sistemele de servicii publice. Însăşi globalizarea ar putea fi pusă în discuţie, odată ce e depăşită criza şi valul naţionalist ar creşte în intensitate.  Rezilienţă. Pentru cât timp, încă nu ştim. Dar ştim că distanţarea socială, izolarea este şansa cea mai sigură, în acest moment, de a ieşi cât mai mulţi şi cât mai bine din această încercare. Vorbeam mai devreme despre sisteme publice şi primul pe care îl am acum în minte este cel de educaţie. Crizele sunt oportunităţi- ar spune cei mai mulţi lideri. Vă propun să vedem în ce măsură este această criză o oportunitate pentru educaţia românească şi unde există şi riscurile asociate. Avansez câteva idei, cu menţiunea că tabloul nu este unul exhaustiv.

Acum aproape o săptămână, după câteva ezitări şi stângăcii de comunicare ale ministrului Educaţiei Monica Anisie, Comitetul Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă a anunţat suspendarea cursurilor în învăţământul preuniversitar, ca măsură de prevenţie a răspândirii virusului.  Ce a însemnat asta? Elevii stau acasă şi învaţă la distanţă, prin diverse metode şi instrumente online alese de profesorii lor. Fie că vorbim de un simpu grup de whatsapp, de o lecţie în sistem online sau de folosirea diverselor platforme digitale de educaţie, profesorii sunt nevoiţi să se adapteze din mers noii situaţii. O provocare pentru mulţi dintre ei- există suficiente mărturii de la profesori excepţionali care recunosc că le lipseşte contactul nemijlocit cu copiii, că e mai dificil să le captezi atenţia şi să poţi înţelege unde anume trebuie să depui mai mult efort pentru a-i face să înţeleagă, fără a-i avea fizic în faţă. Despre învăţare individualizată, nu ştiu câţi profesori mai îndrăznesc să se gândească acum la asta, important e ca trebuie să dea tot ce e mai bun pentru a face faţă situaţiei. Şi trebuie să facă faţă, pentru elevii lor. Mulţi s-au mobilizat. Mulţi vor profita de această situaţie neobişnuită pentru a face şi mai puţin din ceea ce făceau până acum.