Revista presei

Când noul învățat sufit sosi la Bagdad din Nișapurul său natal, din Khorasan, îi mersese deja faima de multă vreme. Povestea spune că i se dusese vestea pentru spiritualitatea lui superioară și felul unic în care aborda ihsan („perfecțiunea”), dar și pentru metodele lui neortodoxe. Unii auziseră zvonuri de necrezut despre el, lucruri scandaloase, dar făcuseră pe neștiutorii când li se ceruse să detalieze. În orice caz, în acea dimineață de februarie, se adunaseră la han ca să-l întâmpine nu doar un mic grup de discipoli aspiranți – cu toții bine îmbrăcați și manierați, afișând smerenia cuvenită, deși poate nițel cam teatrală – , ci târgoveți de toate felurile: negustori și colportori, giuvaiergii și parfumieri de peste drum, ba chiar și profesori și învățăcei de la universitatea vecină. Timpul trecea, iar mulțimea își pierdea răbdarea. Șeicul se cam lăsa așteptat.

Ca de obicei în asemenea împrejurări, în mulțimea adunată erau și milogi, haimanale și tot soiul de oameni fără căpătâi. Dintre aceștia, unul era peste măsură de nesuferit. Zdrențăros din cap până-n picioare, nespus de îngălat și duhnind rău a vin (vreun rătăcit venit din cartierele evreilor sau ale creștinilor, șușoteau unii), vagabondul venea tot mai aproape și mai aproape de discipolii cu înfățișare virtuoasă și măcinați de îngrijorare. Fără grabă, printre sughițuri, omul îi cercetă cu mare atenție, pe rând, ceea ce îi tulbură și mai tare pe băieți: n-ar fi vrut în ruptul capului ca marele învățat să-i găsească în asemenea companie depravată.

Slavă cerului, vagabondul părea pe picior de plecare. Înainte de asta însă li se adresă tinerilor jenați într-o persană atât de sobră și de educată încât mătăniile le înghețară pe loc în mâini: Socot c-am venit degeaba. Ce să vă-nvăț eu pe voi? Mă uit la voi și-mi pare c-ați atins cu toții o puritate cu care eu unul nu mă pot măsura. Purtările-mi sunt dezordonate, învățăturile, nesigure, iar căutările mele, departe de a fi pure, se amestecă mereu cu cele trupești, cu pământescul din mine și cu relațiile mele complicate cu lumea. Eu sunt un ratat, în timp ce voi – ziceți și voi ! – parc-ați umbla deja printre îngeri! Acuma vă rog să mă iertați… Și cu asta se strecură afară din han. Abia atunci, ne mai spune povestea, și-au dat seama oamenii adunați la han că șeicul pe care-l așteptaseră plecase dintre ei.

Povestea învățatului sufit oglindește, în mare parte, starea filosofiei contemporane. Pentru că se operează aici cu o premisă puristă puternică: ideea că filosofia e reductibilă la un exercițiu pur logic, desfășurat strict după regulile argumentației și dezbaterii raționale: tot ce nu poate fi transpus în argument e nerelevant. Filosofii sunt cumva scutiți de legile care guvernează restul omenirii, reușind să funcționeze pe un plan superior, angelic, unde lumescul și profanul din ei nu-i urmează niciodată.