În 2015 au fost depuse în ţările membre ale Uniunii Europene peste un milion două sute optzeci de mii de cereri de azil politic. Anul trecut, doar în jur de 676.000 de străini au cerut protecţie în Europa. S-ar spune, la prima vedere, că presiunea migratorie asupra Europei a mai scăzut din 2015 încoace. Contrar a ceea ce spun cifrele oficiale, imigraţia rămîne însă un coşmar administrativ şi moral pentru Europa.
În 2014, cînd a devenit preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a făcut tot posibilul ca să găsească o soluţie „eficientă, justă şi solidă” pentru fenomenul migratoriu. De numele lui rămîne legat principiul cotelor obligatorii, principiu simplu şi echitabil în sine: fiecare ţară membră a Uniunii Europene ar fi trebuit să preia un anumit număr de imigranţi, în funcţie de populaţia şi de suprafaţa ei.
Istoria se repetă acum cu noul preşedinte al Comisiei, doamna Ursula von der Leyen. Şi pentru ea imigraţia reprezintă o prioritate, şi ea încearcă să propună soluţii, iar de numele ei s-ar putea să rămînă legat principiul solidarităţii obligatorii. Cotele obligatorii nu au funcţionat, după cum ştim, iar unele ţări le-au contestat, considerînd că reprezintă un pericol identitar. Țările mici din Europa de Nord şi de Est, în special, au protestat vehement cu argumente de genul: dacă va trebui să primim în mod obligatoriu străini, acest lucru va incita şi mai mult la exod, iar în cîteva decenii noi riscăm de dispărem ca naţiune.
Nici principiul solidarităţii obligatorii nu-i satisface însă pe europeni, deşi el reprezintă o pastilă mai puţin amară. Ursula von der Leyen nu le cere ţărilor membre să primească noi imigranţi, ci să se activeze, fiecare cum poate, pentru atenuarea presiunii migratorii. Discursul poate fi rezumat cam aşa: puteţi da bani pentru amenajarea taberelor de migranţi, puteţi să vă angajaţi mai serios în protecţia frontierelor, puteţi să contribuiţi la repatrierea forţată a celor cărora nu li s-a aprobat azilul, puteţi să vă implicaţi mai mult în lupta pentru dezmembrarea reţelelor de traficanţi etc.
Presa internaţională (de exemplu, cotidianul The Guardian) a calificat această strategie drept „solidaritate à la carte”. Fiecare este obligat să acţioneze cumva şi îşi alege dintr-o listă de acţiuni cele care îi convin, pe care consideră să le poate duce la îndeplinire. Singurul punct efectiv pozitiv din noile dispozitive imaginate de echipa doamnei Ursula von der Leyen este abandonarea aşa-numitului regulament de la Dublin. În virtutea acestui mecanism, fiecare străin intrat ilegal pe teritoriul Europei se vedea obligat să-şi depună cererea de azil în ţara europeană unde punea pentru prima dată piciorul. Ceea ce a provocat adevărate traume în Grecia, Italia, Malta şi Spania, ţări aflate în prima linie a fluxului migrator.